Versus

Nu avea nici o idee despre cum nimerise in acea salbaticie amenintatoare. Era o padure intunecata, impanzita de o vegetatie deasa si nemiloasa. La fiecare pas, simtea cum ii sfasaie hainele, si ii musca tot mai tare din carne. Mainile incepusera deja sa-i sangereze, in timp ce le folosea, pentru a se proteja de crengile spinoase.

Cateodata avea impresia ca ramurile si frunzele miscate de vant rosteau niste soapte plutitoare. Pareau sa fie sunetele insistente ale unui judecator infernal. „Este doar vina ta!”: parca auzea aceste cuvinte, care se repetau la infinit. In mod sigur era doar vocea constiintei agitate, cea care ne tortureaza cateodata. Ne prezinta evenimentele sub forma unor pedepse, iar pedepsele ca si efectul unui pacat, oricare ar fi acela.

Poate in realitate nu ar fi avut nici o vina pentru faptul ca s-a pierdut in acel abis intunecat. A urmarit niste carari ascunse, pentru a nu ajunge in mainile unor inamici necunoscuti (poate doar imaginari), care ar fi fost in stare sa-i ceara si datoriile altora. Asa este viata. Un traseu obositor. Un razboi „toti contra toti”.

La un moment dat, frunzele copacilor devenisera atat de dese, incat nici o raza de soare nu mai era in stare sa le penetreze. In acel intuneric total, reusea sa perceapa doar propria respiratie. Aerul era cald, nemiscat. Gatul sau era deja uscat. Era murdar de noroi si de sange, iar setea sa devenise incontrolabila.

Cazu din nou la pamant (se prabusise deja de cateva ori), iar de fiecare data ii era tot mai greu sa se ridice. Incerca sa mentina o ruta constanta. Daca ar fi continuat intr-o singura directie, sigur ar fi trebuit sa iasa. Orice padure are un eventual sfarsit. Cel mai rau ar fi fost sa se invarta in cerc. Totusi, acea experienta i se parea plina de mesaje ascunse.

Ni se mai intampla cateodata, in timpul vietii, sa continuam pe un drum drept. Folosim ca si arma, acea carare oferita de un destin provizoriu. Speram sa iesim la lumina pana la urma, chiar daca pasim in intuneric, fara a cunoaste ceva despre locul in care ne aflam. Aceasta este salbaticia lumii.

Se ridica, dar dupa cativa pasi se impiedica intr-o radacina de copac, si cazu precum un cadavru. Genele sale delicate se umplura de lacrimi amare. Inchise ochii, si incerca sa domoleasca infernul, care ii pusese stapanire pe minte.

Printre lacrimile care ii umezisera ochii, i se paru ca vede o sclipire. Era forma unei rochii albe, ce se indrepta spre varful unui copac din fata sa. Un inger? O fantoma? Ridica atunci privirea, si isi dadu seama ca era vorba despre o raza de soare. Una care reusise sa raneasca acele frunze impenetrabile ale copacilor. Sufletul i se mari, la fel ca infinitul unui cer albastru. Se ridica de la pamant si incepu sa mai faca niste pasi timizi. Arborii incepeau sa devina tot mai rari. „Am reusit!”. Inca un pas, si trecu de marginea padurii. In fata sa se intindea o campie superba, aproape ireala. In departare se vedea o colina jucausa. Deasupra ei, soarele se nastea din nou.

Anunțuri

Un gând despre “Versus

  1. carmenfortis

    O compozitie foarte frumoasa !
    Intotdeauna soarele ”se naste din nou”, indiferent de imprejurimi, indiferent de orice ”lume salbatica” ne-ar inconjura.

    Cu drag,
    Petit

Add your Vibe

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s